Forum Administrator
Joined: 01 Jan 1970
Posts: 76
|
14 ani de iubire cu Gheorghe Dinică
29 Ianuarie 2010
S-a stins de trei luni, dar dorul de el este de neostoit. Rupe bucăți din ea, zi după zi... În 2 februarie, iubirea lor ar fi împlinit 14 ani. O iubire găsită târziu, așteptată, sădită în rugăciuni... Singura mare iubire din viața lui Gheorghe Dinică! Pentru prima dată de la dispariția marelui actor, Gabriela Dinică a acceptat să vorbească despre imensa lor dragoste, dar și despre drama pe care o trăia de șase ani: alzheimer-ul bărbatului iubit!
"Gheorghe nu era genul care să-ți spună <te>"
Ne-am întâlnit într-o zi cu cer stropit de zinc și laudanum. Poate și datorită acestui lucru am simțit casa lui Dinică mustind de căldură, de căldură și... durere. Ea, marea iubire, unica mare iubire a bărbatului Dinică mă aștepta în prag. Când am privit-o în ochi, m-am simțit ca o osândă. Puteam să aud... Sufletul i se exfolia încet, fâșii din el se trânteau, în zgomot surd, de podeaua ce mai ieri îi mângâiau și lui tălpile. Îi întind mâna rece sloi și îmi cer scuze pentru disconfortul pe care i-l creez. Pentru o clipă îmi zâmbește. Mi-a povestit mai târziu că introducerea mea i-a amintit de una dintre replicile celebre ale lui Dinică, cea în care maestrul, făcând cunoștință cu o domnișoară a cărei mână era foarte rece, a invitat-o să vină la vară să-i pună mâna pe paharul cu vin. "Avea multe cuvinte de duh. Dintre ele, s-au păstrat foarte puține. Eu dacă vi le spun acum, n-au niciun haz. Râdeam atât de mult cu el. Atât de mult...." Acum plânge... Și a plâns neîncetat în cele două ore în care am stat de vorbă. La început mi-a răspuns scurt la întrebări, aproape monosilabic. Își aprindea câte o țigară. Și-a aprins multe... A început să povestească. O ascultam și urmăream convoiul de vise spulberate. Se metamorfozau în lacrimi prelinse pe un obraz rămas fără mângâierea omului iubit, cea mai dulce dintre mângâieri.
În zilele acelea, ultimele ale maestrului Dinică, fața i-a devenit o floare grea. Și azi e întocmai. Doar ochii par mai mari, mai triști. Trupul i s-a împuținat. Poate și pentru că lacrimile nu o părăsesc niciodată. "Gheorghe nu era genul care să-ți spună <te> non stop. Îmi spunea doar că sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată." El, de fiecare dată când vorbea despre ea în public, îi spunea "doamna Gabi". Recunoștea cu orice ocazie că "doamna Gabi" a făcut ordine în "dezordinea existenței lui". "O întreb: "era multă dezordine în viața lui Gheorghe Dinică?", "Oo, da. Știți, eu de multe ori îl întrebam, mirată: <Numai>. Îmi răspundea: <Drag>." Continuă să-mi povestească despre Dinică-celibatarul, cum după ce a încasat banii pentru un film, a căutat în tot Bucureștiul un pulover alb, cu guler pe gât, așa cum își dorea de mult. De necaz că n-a găsit, s-a urcat în tren și a plecat la Sinaia, de unde s-a întors abia după ce a terminat toți banii.
"Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toți"
S-a vorbit mult despre boemia lui Gheorghe Dinică, despre serile de la "Șarpele Roșu", despre petrecerile până la ziuă, dar nu s-a vorbit niciodată despre Dinică cum că și-ar fi neglijat, că și-ar fi trădat meseria. Niciodată! Era posedat de arta lui și nu precupețea nimic când venea vorba de a dărui pe scenă. Muncea ca un nebun! Ani întregi a filmat ziua, iar seara se urca în tren, venea la București și juca la teatru. "Asta era viața lui: să joace! Și n-a refuzat niciodată, pe nimeni. Și poate că a greșit... Acum doi-trei ani a jucat într-un film al lui Șerban Marinescu. Acolo era un securist reformat, nici nume n-avea. Zic: <Gheorghe> Și cu lucruri de acasă, și s-a făcut un racord după șase luni. Eu lucrurile alea le lăsasem, eram la Câmpulung și le dădusem. Erau niște chestii pe care le purta vara. S-a dus și a filmat în hainele lui, nu a avut costum la filmare, rolul a fost... nici nu știu dacă a apărut pe generic... Dar el s-a dus și vă dați seama că nu pentru bani. Pentru meserie, pentru că îi plăcea." O întreb care dintre regizori i-a fost cel mai drag lui Gheorghe Dinică? "Pe meserie, toți i-au fost dragi dintre regizori. Așa, sufletește, Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toți. Îi era cel mai prieten! Era omul pe care putea conta. Chiar dacă nu se întâlneau în fiecare zi, îl simțea aproape. Oricum, soțul meu niciodată nu spunea: <cu> El n-a vorbit niciodată de rău pe nimeni sau n-a spus: <nu> Cu toți avea drag să lucreze, pentru că își făcea meseria și era lucrul pe care îl iubea cel mai tare pe lumea asta. Era și meserie, și hobby. Era viața lui! Își respecta foarte mult profesia. Erau lucruri pe care nu le făcea ca să nu altereze cumva momentul ăla de pe scenă sau de la o filmare."
"14 ani în care n-au fost despărțiți nici măcar o zi"
Omul despre care Gheorghe Dinică spunea că a fost cel mai bun dintre toți pe care i-a cunoscut vreodată a fost Gellu Naum. O spunea cu orice ocazie. "Nepotul lui Rameau", în regia lui David Esrig și traducerea lui Naum, a fost piesa de suflet a lui Dinică. Spunea că abia alături de Esrig a învățat cu adevărat meserie. "Lucrul cu Esrig a fost cea mai minunată perioadă din viața mea. Era fanatic. El nu punea în scenă, el sacrifica din viața lui ceva. <Nepotul> a fost cel mai interesant personaj pe care l-am jucat de când fac meseria asta", declara Gheorghe Dinică într-o emisiune tv, din noiembrie 2004. Din nefericire, nu s-a păstrat nicio înregistrare a piesei celei mai dragi lui Dinică, piesă ce a avut premiera în 1966. Gabi Dinică spune că a fost în sală la una dintre reprezentații și că, într-adevăr, publicul încremenea timp de două ore cât ținea piesa. Aproape că nu se mai respira. Pe scenă erau doar doi actori: Dinică și Moraru! Era de neînchipuit pe atunci că unul dintre ei îi va deveni, peste ani, soț.
'Anii petrecuți alături de Gheorghe Dinică au fost sublimi, au fost cei mai frumoși ani din viața mea." Cuvintele acestea vin din parte unei femei care a fost căsătorită de trei ori. O întreb ce a avut bărbatul Gheorghe Dinică atât de special de i-a putut dărui clipele cele mai dragi? "Cred că a fost și vârsta, eram amândoi mai maturi... și omul de lângă tine. A fost total deosebit! Și chimia aia dintre noi... a funcționat perfect!" Cea mai frumoasă amintire? "Ooo, sunt multe (izbucnește din nou în plâns). Sunt aproape 14 ani în care noi n-am fost despărțiți nici măcar o zi." Când vorbește despre el, privirea îi este întoarsă spre dinăuntru, ca într-o adâncă meditație. Face pauze lungi... "Cea mai frumoasă călătorie? Au fost multe. Toate au avut hazul lor. A fost una în Franța, apoi la mare, în Turcia, de câteva ori. Locul lui favorit în lumea asta era însă România! Oriunde ne-am fi aflat, aștepta cu ardoare să ajungă acasă."
62 de ani, prima căsătorie
Gabriela și Gheorghe Dinică s-au cunoscut în 1993. Până în '92, Gabi fusese plecată o bună perioadă de vreme din țară. Crede că a fost dragoste la prima vedere. "După doar o lună m-a cerut de soție!" El spunea mereu că se visează căsătoriți, dar ceea ce a pus cu adevărat capac a fost o știre care a circulat timp de o săptămână prin toate ziarele și pe la toate posturile de radio: "Dinică s-a însurat!" Văzând frenezia ce-i măcina pe ziariști, Gheorghe Dinică a concluzionat cu umorul caracteristic: "Hai să ne căsătorim, să nu-i facem de râs." Și s-a întâmplat. Era în 2 februarie 1996. Gheorghe Dinică avea pe atunci 62 de ani și se afla la prima căsătorie. S-au dus la Starea Civilă neînsoțiți de nimeni. Singurul martor: un prieten fotograf. Și de atunci, ziua de 2 februarie o sărbătoreau întotdeauna singuri, doar ei doi. Mi-am permis s-o întreb pe Gabi Dinică dacă au vorbit vreodată despre fostele iubiri. Mi-a părut întotdeauna ciudat că despre Gheorghe Dinică nu s-a auzit niciodată că ar fi avut vreo aventură cu vreo colegă de scenă, că ar fi implicat într-o relație... "Era discret! Asta l-a caracterizat: discreția și modestia! Am vorbit foarte puțin despre marile iubiri pentru că nici eu nu-l întrebam. Sigur că a avut, ca orice bărbat, dar dacă l-aș fi întrebat, mi-ar fi răspuns probabil: <da>"
Șase ani de alzheimer
Acum șase ani, Gheorghe Dinică a fost diagnosticat cu alzheimer, un diagnostic năucitor, mai ales pentru un om cu o asemenea profesie. Dar el n-a aflat niciodată. Doar Gabi s-a simțit cuprinsă de giulgiurile negre ale disperării. Boala era destul de avansată, pe scara 5 din 11. A juca pe scenă fără o cască ajutătoare devenea de neînchipuit. Marele Dinică avea nevoie de ajutor pentru aș-i readuce în minte replicile. Poate fi imaginată durere mai mare? Se auzeau zvonuri cum că cu maestrul Dinică s-ar întâmpla ceva straniu. Că a uitat textul la "Tache, Ianke și Cadâr", că se simțea de multe ori debusolat pe scenă. "S-au întâmplat, s-au întâmplat... Eeee, la <Tache> n-a uitat. Au fost momente când ieșea din scenă, se înspăimânta - bine, e un hău ce-i acolo la <Teatrul>, este pur și simplu un hău, e așa... o mare gaură neagră și a avut momente când s-a pierdut acolo." Chiar și în aceste condiții, Gheorghe Dinică a muncit până în ultima clipă. Au fost voci care l-au acuzat că a acceptat să joace în producții mai facile, în telenovele. El a făcut-o doar din dragoste de profesie și dintr-un alt motiv, știut doar de soția lui: "Mi-au spus și medicii, am citit și eu foarte mult și cea mai bună terapie la el era terapia asta ocupațională, pentru că altfel, stând și nefăcând nimic, s-ar fi degradat mult mai repede. La telenovele a mers în primul rând de dragul lui Adrian Sârbu - ținea la el foarte mult - și pentru ca să facă ceva. Și acum, chiar la final, în ultimii doi ani, teatru nu știu dacă ar mai fi putut să facă. Și pur și simplu nu-l mai chemau... Era mai greu pentru că nu toate teatrele ar fi putut să-i procure o cască sau... nu știu... Nu știu..."
"Să spună soția mea, ea știe ce este mai bine pentru mine!"
De când a aflat de boală, Gabi Dinică s-a transformat în umbra soțului său. Nu se despărțeau nici măcar o clipă, el devenise dependent de ea. Mergea zilnic cu el la filmări, nu-l pierdea din ochi o clipă. Și încerca să mascheze pe cât posibil pierderile de memorie ale soțului ei. Ținea mult să nu-i se știrbească din aură. Știa că și el ar fi suferit. Enorm. În ultima vreme, ajunsese să-i aleagă până și meniul când mergeau la restaurant. El nu mai avea capacitatea de a alege. Zicea atât: <S> În zilele în care nu filma, cădea în letargie. Trebuia readus mereu și mereu la viață. Gabi o făcea cu toată dragostea din lume, fără a se plânge vreodată. A citit enorm despre alzheimer, pentru că își dorea să-l înțeleagă și să-l ajute pe cât posibil. Majoritatea colegilor și prietenilor știau de boala lui Dinică, dar se fereau să vorbească, din dragoste și respect pentru el. Primul care a vorbit public despre alzheimer-ul lui Dinică a fost Nelu Ploieșteanu. "Sunt profund supărată pe el. A spus că oricum Gheorghe avea alzheimer și de asta a murit, or, nu-i deloc adevărat. Se știe clar că din asta nu se moare. Apoi se plimba de la o televiziune la alta, dându-i-se mare prieten. De ce n-au apărut să spună asta Beligan sau Moraru, care chiar l-au iubit?"
Dinică s-a stins brusc, ca o avalanșă de nisip ud alunecând de pe malul de sus. Și nu din cauză c-ar fi avut alzheimer. Am întrebat-o pe Gabi Dinică dacă îi poartă ranchiună lui Ion Caramitru pentru faptul că a refuzat ca Gheorghe Dinică să fie privegheat timp de o zi la Teatrul Național? "Nu-i port ranchiună lui Caramitru, dar nici nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. El a procedat cum a crezut el, dar totuși soțul meu a fost 37 de ani actorul <Teatrului> și a avut toate distincțiile pe care le poate avea o persoană în România. Dar nu, nu m-a dezamăgit nimeni. Și nici Gheorghe nu s-a plâns vreodată. Niciodată n-a spus: <uite> sau de vreun coleg de-al lui să spună că joacă prost sau nu joacă bine, sau că el ar fi făcut rolul ăla mai bine... Niciodată!"
"Nu-mi place să vorbesc despre viața mea dinainte de Gheorghe!"
Gheorghe Dinică s-a ferit mai tot timpul de aparițiile în presă. Când vedea în ziare atâtea trupuri dezgolite spunea că pesemne cei din presă își imaginează că poporul ăsta e alcătuit numai din impotenți, din moment ce se încearcă cu atâta obstinație stimularea zilnică a cititorilor. "Voia să se scrie despre el ce-a făcut la teatru sau ce-a filmat, nu ce-a mâncat de dimineață sau ce-a visat azi-noapte. Spunea că nu face nimic de care să-i fie rușine sau că nu trăiește într-un glob de sticlă și când iese de acolo, toată lumea: <dar> Dacă erau interviuri pe meserie, nu refuza!" De altfel, nici Gabi Dinică nu vrea să vorbească despre ea și nici n-a vrut vreodată. "Nu-mi place să vorbesc despre viața mea dinainte de Gheorghe, mai ales că nu sunt o persoană publică. Nu am ce să spun. Din prima căsătorie, am un băiat, tatăl nepoțelei mele de 17 ani, sunt lucruri pe care toată lumea le știe. Dacă aș vorbi, ar înflori și mai tare. Eu am fost plecată din țară până în '93, înainte să-l cunosc pe soțul meu. Sunt lucruri despre care nu-mi place să vorbesc, sunt lucruri care mă privesc numai pe mine." Pe nepoțica lui Gabi, Gheorghe Dinică a iubit-o enorm, iar sentimentul era reciproc. Trăiau împreună, în aceeași casă. Își oprea de fiecare dată soția când încerca s-o cheme pe fată de la joacă: "Să nu întrerupi niciodată un copil din joc!", spunea el.
Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic
Gheorghe Dinică era un om împlinit. Avea o familie care îl iubea nespus. Își mai dorea câte ceva de la profesie: "Chiar îmi spunea că își dorea din suflet să interpreteze anumite personaje și îl întrebam de ce nu se duce el să propună? Îmi spunea: <Dar> <Dar> A vrut tare mult să facă "Zahei Orbul" în film, foarte mult și-a dorit. Și în teatru a vrut să joace în <Furtuna>. Voia să joace Shakespeare, dar spunea mereu că nu trebuie să le spună el, ei trebuie să se gândească. El nu îndrăznea." Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic. În schimb, a primit tot ce i s-a oferit. Îmbrățișa fiecare rol cu fervoare, ca pe cea mai scumpă dintre iubite. El, "ticălosul de serviciu al filmului românesc" (după cum a fost numit, pentru perfecțiunea cu care interpreta rolurile negative), era un om de o decență dusă la extrem. Dar când juca, ardea! Interpreta cu o simplitate de neînchipuit, dar se dădea cu totul, plenar! Îmi amintesc de Giovanni Papini, care vorbea despre genii ca și cum l-ar fi văzut pe Dinică jucând: "Numai geniului îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când Dumnezeu pare să vorbească prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede și armonios ca apa unui fluviu frumos, ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea, ceasuri în care, datorită unei misterioase nebunii, totul e cu putință, totul e sacru, și nu mai poți să spui care e lumea și care e sufletul tău."
Ea, femeia pe veci a lui Dinică
Mă despart de doamna Dinică după două ore de vorbit despre el... Și sunt la fel de emoționată ca-n prima clipă când am intrat acolo, în universul lui. Ea continuă să plângă... Îmi pune o întrebare care îmi umple sufletul: "Vrei să vezi camera lui Dinică?" Ce-aș fi putut să-mi doresc mai mult? Acolo, la el, tablouri cu ei împreună, hainele lui, încălțămintea, chipiul de la ultima filmare, totul, doar el nu. Ea, femeia pe veci a lui Dinică, privește fotografiile cu o absorbire aproape fanatică, își umple ochii de el, din nou și din nou... "Viața noastră a fost pe cât de frumoasă, pe atât de simplă. Nu am făcut lucruri extraordinare. Am făcut lucruri normale. În prima noastră fotografie, de Crăciun, ne uitam ochi în ochi și el a zis că de atunci încolo ar trebui să ne uităm amândoi în aceeași direcție, să privim același punct. Și așa a fost."
http://qmagazine.ro/articole/4418/14-ani-de-iubire-cu-Gheorghe-Dinica.html |
_________________
Your Memories Forum administrator
E-mail: contact@yourmemories.ro |
|
